Ești într-o gardă aglomerată. Un pacient de 38 de ani se prezintă cu dureri abdominale difuze, scaune moi și lipsa poftei de mâncare. Analizele nu sunt alarmante. Examenul clinic este neconcludent. Nu este un abdomen acut chirurgical.
Totuși, în pofida rândului de pacienți care așteaptă, zăbovești asupra pacientului și te decizi: „Mai bine îi facem și un CT”. „Hai să chemăm și chirurgul”. „Poate îl ținem sub observație peste noapte.”
Nu pentru că datele clinice o impun categoric.
Ci pentru că, undeva în raționamentul tău apare gândul: „Dacă omit ceva și situația se complică din vina mea?”
Decizia nu e absurdă din punct de vedere medical, dar MOTIVAȚIA conduitei devine juridică.
Așa începe, de multe ori, medicina defensivă.
Medicina defensivă apare atunci când decizia medicală este influențată, chiar și parțial, de teama unei reclamații, a unei plângeri sau a unui proces. Aceasta reprezintă situația în care personalul medical se abate de la practica medicală recomandată, fiind motivat de dorința de a reduce expunerea la răspunderea pentru malpraxis.
👀 Rămâi până la final ca să înțelegi schema pe care am pregătit-o pentru tine!
CELE 3 TEMERI CARE NE SCHIMBĂ DECIZIILE
Dincolo de simpla frică de consecințe juridice, conduita defensivă include orice comportament de autoprotecție al medicului, structurat pe trei piloni principali:
Teama de a omite un diagnostic grav. Pe lângă teama de sancțiune, există și responsabilitatea conștientă și uriașă față de pacient. Se referă la anxietatea personală a medicului de a nu face o greșeală care să afecteze sănătatea pacientului. Aici apare conceptul de „a doua victimă” reprezentat de suferința psihologică a medicului în urma unui incident advers (un pacient a avut de suferit din cauza unei erori sau a unei omisiuni).
Teama de reacții negative din partea pacienților. Medicul cedează indicațiilor clinice și din dorința de a evita conflictele, violența verbală sau fizică, precum și din nevoia de a satisface cererile pacienților (chiar dacă nu sunt justificate medical) pentru a menține o relație de liniște. Conceptul este aplicabil atunci când satisfacția pacientului este mai mare decât ponderea medicini bazate pe dovezi recomandată în practică.
Protejarea reputației și frica de mass-media. În epoca rețelelor sociale, frica de a fi „judecat” de presă sau de public este uneori mai mare decât frica de judecător. O reputație construită în zeci de ani poate fi zdruncinată de un singur caz prezentat parțial. Teama de publicitate negativă și dorința de a păstra o imagine profesională nepătată, pot afecta calitatea actului medical prin presiunea inconștientă pe care o exercită asupra medicului.
FORMELE „CLINICE” ALE MEDICINEI DEFENSIVE
Medicina defensivă nu arată întotdeauna la fel. În practică, ea îmbracă două forme distincte.
Comandarea de teste și proceduri suplimentare pentru a avea „acoperire” în fața acuzațiilor.
Se traduce prin investigații suplimentare, consulturi repetate, internări de precauție sau recomandări extinse — nu pentru că tabloul clinic o impune categoric, ci pentru că medicul simte nevoia unei „siguranțe suplimentare”.
Se solicită un CT „ca să excludem tot”.
Se mai cere un consult „pentru confirmare”.
Se internează un caz limită „pentru liniște”.
La prima vedere, pare exces de prudență. În realitate, motivele sunt printre cele amintite mai sus.
Este mai puțin discutată, dar poate avea efecte mai pronunțate decât conduita activă.
Constă în evitarea pacienților dificili sau a procedurilor cu risc mare tocmai pentru a elimina complet șansa angajării răspunderii.
Practic, apare atunci când medicul evită:
- pacienții conflictuali,
- cazurile cu risc ridicat,
- intervențiile complexe,
- situațiile-limită unde complicațiile sunt mai probabile.
Nu pentru că nu are competența necesară, ci pentru că riscul reputațional sau juridic pare disproporționat.
În această formă, medicina defensivă nu adaugă investigații, ci elimină expunerea.
De ce e importantă această diferență?
Pentru că în analiza juridică, ambele pot fi relevante, astfel excesul de investigații poate fi considerat nejustificat; iar evitarea cazurilor poate ridica probleme etice și organizaționale.
Dar mai important este că ambele pornesc din același loc:
o relație tensionată între actul medical și percepția riscului juridic.
© curs-malpraxis.ro. Toate drepturile rezervate. Reproducerea sau redistribuirea fără permisiune este interzisă.
Medicina defensivă „invizibilă”. Știai că o mare parte din medicina defensivă se practică la nivel inconștient? În multe clinici și spitale, anumite protocoale de „supracontrol” au devenit atât de înrădăcinate în cultura instituțională, încât medicii le aplică zilnic fără să mai analizeze dacă sunt necesare sau dacă frica de lege este cea care le dictează.
TE PROTEJEAZĂ MEDICINA DEFENSIVĂ ÎN INSTANȚĂ?
Aici apare marea ruptură între gândirea medicului și analiza magistratului. Există o tendință de a crede că un dosar voluminos este un dosar sigur. În realitate, într-un litigiu de malpraxis medical, instanța nu va fi impresionată de „cantitate”. Judecătorul nu va verifica câte investigații suplimentare ai efectuat, câte consulturi inter-clinice ai cerut sau câte zeci de rânduri are protocolul operator.
În fața legii, analiza se mută de pe volum pe substanță.
Instanța analizează dacă ai respectat standardul profesional aplicabil cazului concret și dacă fiecare indicație a fost justificată medical. Se va pune sub lupă dacă intervențiile tale au fost proporționale cu tabloul clinic și, esențial, dacă pacientul a fost informat corect și complet despre riscuri și beneficii.
Tu decizi din raționament clinic sau din teamă de litigiu?
🔚 Dacă ți-a fost util acest articol, distribuie-l colegilor sau lasă-ne un comentariu.